Bine Ai Venit Pe Comunitatea World
Te rugam sa te Inregistrezi sau sa te conectezi



 
AcasaCalendarFAQCautareMembriGrupuriInregistrareConectare

Distribuiţi|

Amintiri din copilărie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos
AutorMesaj
bY2uK
Șăfu ăl Mare
Șăfu ăl Mare
bY2uK

Mesaje : 179
Puncte : 295
Multumiri Primite : 0
Data de inscriere : 10/02/2012
Varsta : 20
Localizare : Suceava

Amintiri din copilărie _
MesajSubiect: Amintiri din copilărie Amintiri din copilărie Icon_minitimeVin Mai 04, 2012 10:09 am

Amintiri din copilărie este una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând neterminată după moartea scriitorului.
Cartea oferă o relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci Principatul Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau Nic-a lui Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește maturizarea lui Nică, de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui Creangă. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din zona Moldovei.
Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan.

Primul capitol
Relatarea lui Creangă[1] începe cu un monolog extensiv și cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului social al familiei. Primul capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după hramul bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a interacțiunii cu ceilalți copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își amintește dezamăgirea față de activitățile școlare și apetitul său pentru chiul, arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau promisiunea unei cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe Smărăndița, și beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat cu arcanul și recrutat cu forța în armata moldoveană.
După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache, pe care textul îl descrie ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de holeră, iar Smaranda și Ștefan decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se îmbolnăvește și el de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și, la întoarcerea acasă cu febră mare, este vindecat cu un leac băbesc fabricat din oțet și leuștean. După un timp, sub pretextul că nu ar mai dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la școală. Datorită insistenței Smarandei, copilul merge cu bunicul său David Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este înscris la școală. Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii plângând când, din porunca noului învățător, le sunt tăiate pletele. Amândoi locuiesc la o femeie pe nume Irinuca, într-o casă modestă de pe malul Bistriței, și unde, din cauza apropierii de capre, se îmbolnăvesc de râie. Creangă își amintește cum, încercând să se vindece cu băi dese în râu, el și vărul său au dislocat o stâncă, aceeasta rostogolindu-se și distrugând casa Irinucăi. După ce fug din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca, cei doi copii pornesc mai departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După o călătorie prin Carpații Orientali, cei doi băieți ajung în sat, unde sunt primiți de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie folosind un alt leac băbesc, extras din mesteacăn.
Al doilea capitol
Al doilea capitol începe cu un alt monolog nostalgic, la rândul său introdus prin celebrul pasaj: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Textul continuă cu o prezentare a superstițiilor mamei, pe care le împărtășea și autorul. În urma indicațiilor Smarandei, Nică însuși crede că băieții „cu părul bălai” precum el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă afară când plouă, că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi oferă protecție împotriva deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul de a nu-i fi arătat mamei toată aprecierea lui, referindu-se la copilărie ca la „vârsta cea fericită”.
Această introducere este urmată de o prezentare a interacțiunilor între tatăl lui Nică, arătat drept un personaj distant și cu toane, dar adesea amuzat de poznele băiatului, și mamă, care își supraveghează în mod direct copiii și-l critică pe Ștefan că nu o urmează în aceasta. Susținând că el însuși merita pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul își continuă relatarea prin detalii referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își amintește de sine participând direct la ritualurile de Sfântul Vasile (Anul Nou), făcându-și zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se cântăreților din buhai în cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase încât îi irită pe ceilalți săteni. Povestea îl arată pe Nică îngurgitând tot laptele lăsat la smântânit de mama sa, și încearcând să transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor strigoi, și enervându-l pe Chiorpec ciubotarul până când acesta îl pedepsea mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, băiatul plănuiește o farsă pentru a fura cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia sub pretextul că și-ar cauta vărul. Surprins de mătușa sa și alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să scape atunci când urmăritoarea rămâne încurcată între plante.
Un alt astfel de episod prezintă drumul băiatului la marginea satului, trimis să ducă mâncare zilierilor romi angajați de Ștefan și Smaranda. Acest episod este ocazia întâlnirii băiatului cu pupăza din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit pentru că trebuie să se trezească dimineața la cântecul păsării, Nică se răzbună prinzând-o în cuibul ei, proces îndelungat care îi duce la exasperare pe muncitorii care-l așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de angajații tatălui când ajunge în cele din urmă la destinație, băiatul se întoarce la teiul pupezei și leagă pasărea extenuată, ascunzând-o în podul casei, de unde nu mai poate cânta. Fapta sa se dovedește a fi păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită acum de ceasul deșteptător, prin intermediul ei începând a circula zvonuri despre responsabilitatea lui Nică. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu crezare acestor zvonuri, băiatul decide că cea mai bună soluție pentru el este să vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă zădărnicit când un bătrân viclean, prefăcându-se că se uită mai de aproape la pasărea oferită cumpărătorilor, o eliberează. Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi cere moșului despăgubire. Acesta însă își râde de copil, dându-i de înțeles cum că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar putea fi interesat de discuție, iar băiatul hotărăște că e mai înțelept să părăsească târgul de teama unor urmări mai nefericite.
După câteva paragrafe în care se concentrează pe acest gen de finaluri fericite, care duc la evitarea unor pagube mai mari, Creangă trece la descrierea primei sale slujbe: retras de la școală de Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul. Acolo o întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este simpatică. Datorită ei ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl rușinează într-o anumită măsură, fiind numele dat unui țigan din Vânători și transgresând astfel o tradițională barieră etnică. Lui Nică îi place munca pe care o prestează, deși este una asociată în mod tradițional cu sexul feminin, dar este iritat de alte sarcini ce îi sunt atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic. Neascultând de mama sa, băiatul lasă pruncul singur în leagăn și fuge să se scalde în râu. După ce amintește ritualurile-superstiție pe care copiii le practică în cursul acestor escapade (cum ar fi scurgerea apei din urechi pe două pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului), naratorul descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește luându-i toate hainele și lăsându-l să se întoarcă acasă prin sat dezbrăcat. El reușește aceasta din urmă la capătul unui complicat traseu, dintr-o ascunzătoare în alta, și evită să fie mușcat de câini stând nemișcat timp îndelungat. După ce ajunge acasă, naratorul arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin casă ca o fată mare”, comportament ce-i atrage laude din partea mamei. Capitolul culminează într-un alt scurt monolog, încheiat cu pasajul: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”
Capitolul al treilea
Prima parte a celui de-al treilea capitol al cărții continuă cu metafora „bucății de humă însuflețită”, făcând din ea punctul de pornire a unui dialog imaginar purtat de narator cu sine însuși. El oferă mai multe detalii despre istoria Humuleștiului, începând de la războiul polono-otoman din 1672–1676 și menționând pe scurt trecerea imperialilor în căutarea frumoasei prințese Natalia (evenimente la care scriitorul susține că ar fi fost el însuși martor). Această prezentare îl determină pe narator să concluzioneze că „humuleștenii nu-s trăiți ca în bârlogul ursului”. Afirmația servește drept introducere la următoarea perioadă din viața lui Nică: revenirea la școală, de această dată o nou-creată instituție, înființată din ordinul Domnului Moldovei Grigore Alexandru Ghica și condusă de teologul Isaia „Popa Duhu” Teodorescu. Urmează o descriere detaliată a discursului inaugural ținut de Ghica, la care Creangă ar fi fost martor. Povestea se concentrează apoi pe Teodorescu, pe metodele sale de predare a metodelor aritmeticii, cum ar fi regula de trei simplă, și pe aparenta sa descurajare în fața unor elevi ca Nică Oșlobanu (descris de autor ca indisciplinat și egoist). O astfel de atitudine aduce cu sine un conflict între Teodorescu și preotul Niculai Oșlobanu, tatăl băiatului. Adâncit și de o dispută pe subiecte teologice și administrative, conflictul culminează cu izgonirea lui Teodorescu din biserica lui Oșlobanu de către Oșlobanu însuși, în fruntea călugărilor săi.
Narațiunea se concentrează apoi pe perioada petrecută de Creangă la seminar (școala de catiheți) din Fălticeni, unde, spre suprinderea sa mărturisită, se reîntâlnește cu Nică Oșlobanu. Protagonistul se înscrie la această școală după ce constată că toți prietenii săi apropiați părăsesc instituția lui Teodorescu, fapt ce îl lasă expus ca țintă a severității profesorului. În cele din urmă, el își convinge tatăl să-i mituiască pe profesorii de la seminar, amintind că asemenea daruri puteau chiar să scutească un elev de întregul efort de învățare. În alte fragmente, însă, Creangă insistă asupra metodelor de predare din seminar, metode ce implică învățatul mecanic și recitarea elementelor de gramatică românească sau a unor lucrări întregi de comentarii ale Bibliei, fapte ce îl fac pe narator să exclame: „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!” Departe de supravegherea părinților și locuind împreună cu unii colegi și cu gazda lor, Pavel ciubotarul, tânărul duce o viață boemă, și se lasă introdus în cultura cârciumii. Naratorul schițează portretele prietenilor săi, pe baza abilităților sau atitudinilor lor definitorii: moș Bodrângă, care cântă din fluier; Oșlobanu, om de la munte, poate ridica și căra o căruță întreagă de lemne în spate; arătosul David, a cărui moarte timpurie scriitorul o atribuie efortului excesiv depus la învățătură; nepoliticosul Mirăuță, care face în ciudă negustorilor evrei declamând poezii antisemite, dar nu se obosește prea mult cu școala; Trăsnea, care nu putea învăța gramatica decât memorând întregul manual, fiind foarte supărat din cauza înlocuirii alfabetului chirilic românesc cu cel latin; Zaharia „Gâtlan” Simionescu, un lingușitor care poate convinge adulții să-i tolereze gesturile îndrăznețe; Buliga, un preot dedat consumului de alcool și petrecerilor, care binecuvintează petrecerile întregului grup. Gălăgioasa companie parcurge crâșmele din și de lângă oraș, escapadele lor fiind punctate de gesturi licențioase, flirturi și chiar furturi din prăvălii. Scriitorul menționează în treacăt și o relație a sa cu fiica unui preot, care devine prima sa iubită.
Povestirea lui Creangă se concentrează și pe farsele jucate de el și de alții, ca pedeapsă pentru prietenii despre care credea că nu împart merindele pentru Crăciun. Aceste farse se folosesc de „poște”, instrumente anume făcute pentru a arde degetele de la picioare ale victimei în timpul somnului; utilizarea lor face ca victimele să plece din casă una câte una. Ultima asemenea încercare conduce totuși la o ceartă între cele două tabere, atât de zgomotoasă încât vecinii cred că a izbucnit un incendiu sau că au atacat trupele imperiale staționate în Fălticeni (prezență militară concomitentă cu Războiul Crimeei și cu vacanța tronului Moldovei). Cearta tinerilor se termină cu evacuarea tuturor din casă, Creangă mutându-se în gazdă la un fierar. Primăvara, vine vestea că școala de la Fălticeni se va închide, elevii urmând să fie mutați la mănăstirea Socola din Iași. Capitolul se încheie cu nesiguranța ce îi cuprinde pe elevi: unii hotărăsc să-și încerce norocul la Socola până la începutul unui nou an școlar, iar alții își abandonează definitiv șansele la o carieră preoțească.
Capitolul al patrulea
Al patrulea (și ultimul) capitol al Amintirilor din copilărie începe cu prezentarea îndoielilor pe care le are Creangă privind plecarea din Humulești înspre îndepărtatul Iași: „Ursul nu joacă de bună voie". Naratorul se folosește de această ocazie pentru a descrie lucrurile cele mai dragi lui în Humulești: peisajul („Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”), familia și tovarășii, și obiceiurile locale legate de petreceri și dans. Planurile sale de a rămâne acasă sau de a se călugări sunt zădărnicite de mama sa Smaranda, care invocă reputația strămoșilor pentru a-l convinge să plece la Socola și să-și facă un nume ca preot mirean.
Narațiunea relatează apoi călătoria de la Humulești spre capitala moldoveană: Creangă și Gâtlan sunt pasagerii căruței cu cai a lui Luca, vecinul și prietenul lor. Naratorul își amintește rușinea și frustrarea pe care a simțit-o când a văzut că „zmeii” lui Luca erau de fapt niște „smârțoage [...] vlăguit[e] din cale-afară”, și descurajarea ce-i cuprinde pe el și pe Zaharia în fața necunoscutului. Acest sentiment este accentuat și de remarcile trecătorilor față de starea jalnică a atelajului lui Luca, remarci care sporesc în sarcasm pe măsură ce călătorii se apropie de destinație. Sunt prezentate totodată impresiile scriitorului față de peisajul moldovenesc, dimpreună cu preferința sa pentru peisajul montan dinspre vest, pe care căruța îl lăsa în urmă, în raport cu zonele de pe malul stâng al Siretului (acolo unde, cum spune Luca, "apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic"). Capitolul și volumul se încheie brusc cu o descriere a elevilor din toate școlile Moldovei adunați în curtea mănăstirii Socola.
Sus In jos

Robotelul cu reclame

Reclama GRATIS PM la TutorialHD pentru Detalii!
Vezi profilul utilizatorului http://world.hitforum.ro

Amintiri din copilărie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
 :: Scoala :: Rezumate-